Tot orașul care se respectă trebuie să aibă un local sau două, îndeosebi îndrăgite de locuitorii săi. La Paris toată smîntîna culturală și intelectuală se aduna la Rotonda de pe Montparnasse, la Viena în Café Central, Caffe Florian la Veneţia sau Café New York la Budapesta. Chiar și o capitală provicială cum era Chișinăul la începutul secolului XIX, avea localuri cu dischis: Cofetăria Manikov (care nu mai este), restaurantele hotelurilor Londra sau Palace (demolate și ele), restaurantul hotelului Suisse, unicii pereți care mai țin minte cinele elegante ale musafirilor săi, ca Nicolae Iorga, Constantin Stere sau Fiodor Șaliapin.

Istoria hotelului începe de la cuplul Ivan şi Annastasia Monastârsky care în anii 30 ai secolului ai XIX-lea au construit două case cu câte două etaje, amplasate alături, pe cartierul mărginit de bulevardul Ştefan cel Mare şi străzile Mitropolit Gavriil Bănulescu Bodoni, Teatrului. ”În anii’60 ai secolului al XIX-lea, aceste clădiri sunt reconstruite pentru amplasarea Seminarului teologic. După 1870 clădirea era arendată pentru diferite instituţii de învăţământ. În 1874 a fost încheiat un contract de arendă cu Charl Sailladeni, cetăţean din Elveţia, care l-a reconstruit pentru hotelul Suisse.” (Centrul istoric al Chișinăului la începutul sec. al XXI-lea, Chișinău, 2009)

Elevțianul a arendat clădirile pentru 12 ani și hotelul a funcționat pînă în 1940, găzduind unul dintre cele mai luxoase restaurante ale Chișinăului – Restaurant Suisse.

Nicolae Iorga după șederea lui la Suisse a scris: ”E interesant și personalul otelului șvițerian stăpînit de un armean. Portalul cu favorite lungi, negre e un polon din Camenița Podoliei…Femeia de la odăi e moldoveancă, nu din Chișinău, ci ”de afară”, de la un sat. Cutare chelner știe bine moldovenește, altul mai puțin; mulți deloc. Dumnezeu îi știe ce-or fi știind aceștia: par ruși, dar de aiurea decît din Basarabia. Despre otel, trebuie să spun că doresc Iașului, cu spurcatele-i tainițe jodovești, unul așa de bun, de bine orânduit și servit, de ieftin și de elegant ca acesta.” (Neamul Românesc în Basarabia, București, 1995)

E clar, deci, personalul hotelului era multinațional și pe atunci întreceam Iașul la eleganță.

Și vorbind de eleganță. Scriind acest text, în pijama, în fotoliul meu de lînă, cu laptopul pe genunghi, apăs tastele și aud rochiile de mătase a cucoanelor foșnind prin loby. Le aud chicotind. Pudrate și cochete își așteptă echipajele spre teatru sau domnii să le conducă la cină. Și mă învăluie o tristă veselie, pentru ce ar fi putut încă avea acest oraș. Mă bucur că această clădire mai este. Îmi este trist s-o văd abundată de reclamele firmelor chiriașe, care mai decare colorate pe pereții suri de gaze de eșapament și tencuiala căzută.

Oare cum o fi azi, cu laptopul așezat pe fața de masă albă, să aștept cafeau la o măsuță în restaurantul Suisse, gîndindu-mă că ”poate chiar la masa asta și-a luat dejunul Șaleapin în dimineața lui 25 iunie 1899, înainte de a debuta cu opera Rusalka în Sala Adunării Nobilimii”? Probabil mi-aș fi dat mai multă importanță.

Istoria edificiului de la colțul străzilor Ștefan cel Mare și Bănulescu Bodoni, mai are o filă frumoasă de spus. În timpul celui de al doilea război mondial clădirile au fost deteriorate şi reconstruite la sfârşitul anilor 40 după proiectul lui Etti-Rosa Spirer, prima femeie-arhitect din Basarabia. Interioarele au fost modificare pentru unităţi comerciale şi biblioteca care poartă numele lui Bogdan Petriceicu Hajdeu (deorece, pe vremea cînd clădirea era arendată de liceul de Băieți nr1, aici a învățat marele savant). La etaj se aflau apartamente.

Cîte nume frumoase și oameni celebri legate de pereții unei singure clădiri, și încă cîte istorii ascunde hotelul Suisse …