Strada Nicolae Iorga din Chișinău, îmi conferă mult optimism. Probabil din cauza unui număr mai concentrat de monumente de istorie mai mult sau mai puțin prezervate. Sau din cauza copacilor care crează această arhitectură magică de-a lungul străzii de doar 615 metri lungime.

Una din casele de pe această stradă sare în evidență prin fațada sa din cărămidă și pietră albă. E casa cu numărul 20, monument de arhitectură de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău.

Conform „Registrului monumentelor de importanţă naţională şi municipală” primele informaţii documentare cu privire la proprietatea imobiliară, sunt din anul 1845, când diaconul Timofei Fedorovici Nogacevsky a vîndut această proprietate (10×30 stînjeni şi o casă veche de lemn), lui Efrem Aleksandrovici Pasat pentru 150 ruble. În 1861 moştenitorii vînd casa şi teritoriul Elisavetei Ivanovna Srebrenaia pentru 200 ruble. În 1885 după moartea ei casa trece la Şişcan, fraţii ei. Arventieva, sora sa, cumpără drepturile la moştenire de la ceilalți fraţi. În 1896 Agafia Ivanovna Arventieva vinde consilierului de colegiu Anatolii Maximovici şi soţiei sale Ana Fedorovna Berezovsky casa pentru 8400 ruble. ”Casa avea 5 camere, atenansă în curte cu 3 camere”.

În 1900 proprietatea este cumpărată de către familia Beleansky, care în 1904 vând casa nobilului Eugen Vasile Purcel, proprietarul fabricii de cărămidă. În anul 1905 a finisat construcţia casei cu căptuşirea faţadei cu cărămidă, cu includerea detaliilor din piatră albă. Monograma sa cu litere chirilice cursive „EП„ (numele proprietarului) este inclusă în partea superioară a faţadei principale.

Era o oarecare logică ca directorul fabricii de cărămidă să își căptușească casa cu cărămidă, nu? Și pentru că nu prea era moda prin părțile astea să îți faci casa în asa fel, această clădire și alte cîteva din oraș se evidențiază pe fonul caselor preponderent în stil neo clasic, foarte populare în secolul XIX.

Din păcate nu am putut găsi cine este stăpînul acestei clădiri, din aparențe se pare că găzduiește oficii, iar în curte este organizat un garaj de autovehicule. Apropo casa de atenansă în curte este la fel căptușită cu cărămizi doară că a fost ”îmbunătățită” cu uși pe măsură și stil.

 Termopanele instalate în geamuri au fost adapatate la dimensiunile golurilor geamurilor, și nu invers, ceea ce bucură tare mult. Găsisem prin arhive o dată o însemnare despre cum atunci cînd această stradă abia se construia, terenurile aferente pentru construcția caselor erau cumpărate de cetățenii bogați privați, ca să spunem așa, publicul inteligent – un evaluator colegial, clerici, consilieri guvernamentali. Aș vrea să cred că bunul gust și intențiile acestor oameni păstrează aceastră stradă atît de specială. Și aș mai vrea să cred că acea casă cu numărul 20 e în mîinile nu doar ale unui gospodar ci și pe mîinile unui cunoscător care va continua prezervarea acestei case absolut unice.