Dese ori mă întreb ce ascund tencuielile groase, înșirate de generații de chișinăuieni și dictate de tendințe decorative mai puțin inspirate. Ce vrem noi să astupăm cu un strat nou de vopsea sau cu alt strat și mai gros de ciment? De ce ne deranjează ancadramentele ușilor sau a ferestrelor de pe clădirile vechi?

– Pentru că e timpul să tencuim casa și e mult mai greu să păstrezi ornamentele gândite de primul arhitect al acesteia (fiecare următorul stăpân s-a imaginat o bucată de arhitect sau artist), să treci cu spatula în jurul lor și să încerci să vopsești cu pensula atent fiecare frunzuliță sculptată în jurul geamului.

– Nu, mai degrabă pentru că ornamentele astea chiar nu ajută la nimic, adună colbul și gata.

– De fapt e mai frumos și mai gospodărește să fie totul netejior și curățel. Așa că hai băieți, umpleți toate spațiile inutile de pe fațadă cu penoplast sau ciment. O să vopsim frumușel deasupra cu persic și o să fie tare gospodărește așa cum e, din ce am avut aceea am făcut.

Suntem un popor tare misterios, și chiar dacă sunt născută și crescută aici, din oameni născuți și crescuți și ei tot aici, nu o să înțeleg niciodată de ce moldovenii zidesc geamurile (sau le reduc în dimensiuni) și de ce ne place atât de mult culoarea piersic sau verde viu în combinație cu uși maro din metal/plastic și ardezie gri.

De ce nu continuăm să văruim casele și să lăsăm prispele roșii ca și oalele de pe casă? Îmi amintesc ritualul de vopsire a brâielor la casa bunicii. Nu mai știu care era rostul, de împrospătare probabil. Dar țin minte că după trei zile de muncă casa arăta ca de pe Instagram – varul mat și proaspăt, brâiele casei și prispa luceau de la vopseau proaspătă, țoalele proaspăt spălate așteptau să fie întinse pe praguri. Tot satul mirosea a vopsea. Azi de mai găsești o casă autentică în sat, la capitală nici atât.

Acum că m-am răsuflat cu nostalgiile, hai să îți spun de ce această lungă introducere? Pentru că într-o zi un prieten a postat pe Facebook un geam cu ornamente plintă, tare colorate pe fonul unui perete care stă să se risipească. Am mers repejor și am făcut și eu câteva poze la acel perete – că nu știi cât mai stă în picioare. Iar câteva zile în urmă văd postarea lui Ion Ștefăniță, se pare că peretele cu tot cu geamuri și decoruri fac parte dintr-un eventual proiect ce prevede reabilitarea imobilului ruinat din str. Vasile Alecsandri nr 72 https://www.facebook.com/stefanita.demoldavie/media_set?set=a.10155345491975138.1073741937.732495137&type=3&pnref=story.

Am căutat informații despre casa care nu atrage cu nimic ochiul trecătorului. Mică, cu pereții gheboși și fără tencuială sub un acoperiș de ardezie dărâmată – arată mai degrabă a cocioabă.

– Și nu mai ai ce lua de pe ea.

– Să cadă și să faci un imobil nou că locul e bun.

Din decorul original al casei reconstruită după cel de al Doilea Război Mondial s-au păstrat doar ancadramentele-plintă ale ușii și ferestrelor de tipul barocului rus Narâshkin. Iar între ferestre două compoziții de reliefuri și ghirlande din același stil, viu colorate cu câteva nuanțe de albastru, oranj și verde. Eu una, astfel de decoruri pe pereții Chișinăului nu am mai văzut. Și sper tare mult să fie reabilitate și sper tare mult că vor mai sta încă vreo 72 de ani aceste ghirlande ale barocului rusesc, atât de vii și colorate pe pereții lipsiți de personalitate ale Chișinăului mutilat.

Și totuși ce ascund tencuielile groase de pe pereții urbei?